Textul descriptiv - informaţii suplimentare

TEXTUL DESCRIPTIV

          DESCRIEREA – element component al structurii unui text, inclus şi subordonat faţă de textul narativ, oferă informaţii despre personaje, obiecte, spaţiul şi timpul care însoţesc/ configurează desfăşurarea acţiunii.

          A. J. Greias – J. Courtes defineau descrierea drept „o secvenţă de suprafaţă care se opune dialogului, povestirii etc.” Toate studiile consacrate consideră descrierea o pauză narativă, o întrerupere în suita relatării.

          Fragmentele descriptive sunt uşor de izolat în ansamblul textului, pentru că:

                    -  sunt statice;

                    -  prilejuiesc - momente de suspendare a temporalităţii;

                                         - întreruperi în secvenţa lineară a diegezei.

          Secvenţele descriptive se izolează în text graţie unor trăsături caracteristice:

                    - particularităţi figurativ-sintetice (frecvenţa adjectivului repetat);

                    - au un ritm particular, diferit de al naraţiei şi provenit din statutul enumeraţiei;

  - mărci lexico-gramaticale particulare: adjective şi adverbe la diferite grade de comparaţie diferite,   verbe la indicativ prezent şi imperfectul;

                    - un lexic specific: termeni tehnici, nume proprii, adjective şi forme particulare ale verbelor;

                   - figuri retorice specifice: metafora, metonimia, sinecdoca, comparaţia;

                   - revenirea la aceleaşi unităţi (subtantive, adjective, locuţiuni şi expresii).

         Secvenţa centrală este fixată pe un pantonim care face oficiul de termen unificator din punct de vedere semantic, indicând tema, subiectul, motivul descrierii; ex:

                   privelişte: deal, drum, gard, curte, casă;

                   grădină: flori, pomi, tufişuri, iarbă, alei.

          În motivarea textuală a descrierii, există o relaţie cu diversele tipuri de focalizare:

                - în focalizarea omniscientă, naratorul îşi asumă descrierea situată în limitele obiectivităţii;

                - în focalizarea internă, personajul preia descrierea imprimând un caracter subiectiv şi chiar o

 încărcătură psihologică.

         ELEMENTELE CARE DIFERENŢIAZĂ DESCRIEREA DE NARAŢIE

NARAŢIA	DESCRIEREA
1. este o structură temporală; - se dezvoltă în timp; 2. este o structură  sintagmatică -relaţii de tipul conjucţiei logice şi...şi;  3. timpul verbal al naraţiei este perfect simplu   sau perfect compus;	1. este o structură spaţială; 2.  prezintă în  principiu un tablou static; este pusă adeseori cu artele vizuale; 3. este o paradigmatică – relaţie de tipul disjuncţiei  sau...sau; disjuncţia este o figură a sinonimie la distanţă; 4. timpul verbal este prezentul sau imperfectul, timpuri ale continuităţii;

 OBSERVAŢIE! Nu înseamnă că nu există naraţii la imperfect sau prezent, sau descrieri fără restricţii temporale.

 CLASIFICAREA DESCRIERILOR:

         – în funcţie de conţinutul lor:

               a) topografia – descrierea unui loc/ peisaj;

               b) cronografia – caracterizarea unei epoci, a unei poerioade de timp sau a unui eveniment;

               c) prosopografia – descrierea calităţilor fizice ale unor persoane: figură, trup,  trăsături particulare;

               d) etopeea – descrierea moravurilor, a viviilor şi a virtuţiilor;

             e) portretul – reuniunea prosopografiei cu etopeea, descrierea îmbinând  trăsăturile fizice cu cele morale ale unei persoane;

               f) paralela – combinarea între două descrieri, construite prin analogie ori prin opoziţie;

               g) tabloul – prezentarea detaliată a unei acţiuni, a unui fenomen sau a unui eveniment.

Cercetările moderne rezumă clasificarea la:

               a)  portret, care cumulează prosopopeea, etopee, paralela şi caracterul;

               b) peisajul, care însumează topografia, tabloul şi hipotipoza (figură de stil constând în descrierea plastică a unui personaj, obiect ori tablou, astfel încât caracteristici de natură abstractă pot fi exprimate prin trăsături concrete, care le materializează sub forme expresive: „Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare;/ Soarele copil de aur al albastrei sfinte mări” (Mihai Eminescu).